Pomenirea a trei figuri marcante ale creștinătății și o zi încărcată de tradiții populare figurează în calendarul ortodox din 12 martie 2026. Alături de semnificațiile religioase profunde ale perioadei de post, credincioșii îi cinstesc pe Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, pe Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul și pe Sfântul Simeon Noul Teolog.
Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, originar din Constantinopol, a provenit dintr-o familie nobilă, tatăl său fiind rudă cu împărații Leon Isaurul și Constantin Copronimul. Rămas orfan la vârsta de trei ani, Teofan a fost crescut sub protecția directă a împăratului Copronim. Potrivit lucrării Viețile Sfinților, „înainte de a muri, a scris diata și a încredințat pe fiul său, care era numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă și în paza însăși a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său”.
Deși a fost căsătorit de tânăr sub presiunea socială, Teofan și soția sa, Irina, au decis să trăiască în curăție, asemenea unor frați. Ulterior, după moartea socrilor, ambii au ales calea monahismului. Sfântul Teofan a întemeiat mănăstiri și a participat la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea. A sfârșit în exil, în insula Samotracia, din cauza convingerilor sale împotriva iconoclasmului.
Sfântul Grigorie Dialogul, fost episcop al Romei, este o altă figură centrală a zilei. Născut într-o familie de senatori romani cu ascendență sfântă, acesta și-a donat averea după moartea tatălui său pentru a construi șase mănăstiri în Sicilia și una în Roma. Viețile Sfinților menționează că, în mănăstirea sa din Roma, acesta „lepădându-și hainele mirenești țesute cu aur, împreună cu perii de la tundere, s-a îmbrăcat în hainele cele de lână ale rânduielii monahicești”. A păstorit Biserica timp de 13 ani, lăsând posterității o moștenire teologică vastă.
Cel de-al treilea sfânt pomenit, Simeon Noul Teolog, s-a remarcat prin scrierile sale mistice. După o scurtă carieră la curtea imperială, s-a retras în mănăstire la vârsta de 27 de ani. A condus Mănăstirea Sfântul Mamas timp de un sfert de secol și a fost recunoscut pentru rigoarea duhovnicească și darul facerii de minuni.
Dincolo de aspectele liturgice, data de 12 martie 2026, care cade într-o zi de joi, aduce în atenție obiceiuri străvechi transmise în spațiul românesc. Conform publicației România TV, ziua de joi era privită în tradiția populară ca o sărbătoare a săptămânii, având influențe asupra fertilității pământului și a sănătății vitelor.
În Maramureș și Bucovina, în secolul al XIX-lea, ziua de joi era dedicată nunților și iubirii, fiind interzise șezătorile. Una dintre superstițiile păstrate până astăzi recomandă spălatul părului și tunsul în această zi, gesturi despre care se crede că asigură sănătatea și bogăția podoabei capilare. Fiind considerată o zi a optimismului și a jovialității, tradiția îndeamnă la socializare și petrecerea timpului alături de prieteni și familie.