Deși masa de Paște este strâns legată de preparatele din carne de miel, nu există o dovadă canonică privind obligativitatea acestui consum, practica fiind considerată mai degrabă o tradiție. Potrivit publicației Doxologia, citată de Gândul, în rândul credincioșilor persistă dilema dacă acest obicei este impus de rânduielile bisericești sau este doar o cutumă culinară.
Din perspectivă teologică, sărbătoarea creștină reprezintă trecerea Mântuitorului de la moarte la viață și nu este condiționată de sacrificarea mielului. Totuși, analogia simbolică este puternică, având în vedere că profetul Isaia Îl compară pe Hristos cu un miel nevinovat trimis spre jertfă. Această imagine a dus, în Biserica Apuseană, la reprezentarea grafică a lui Iisus sub forma unui miel, o practică ce a fost însă condamnată de Sinodul II trulan în perioada 691–692.
Rădăcinile acestui obicei se regăsesc în tradiția iudaică. Se estimează că primii creștini, proveniți în mare parte din comunități evreiești, au menținut anumite ritualuri specifice Paștelui mozaic, inclusiv consumul de miel, la începuturile Bisericii. Această influență culturală s-a extins și pe teritoriul țării noastre prin contactul populațiilor locale cu membrii comunităților mozaice, care erau prezenți în regiune încă din antichitate, fiind atrași în principal de activitățile comerciale.
Interacțiunea dintre aceste comunități a dus la preluarea unor deprinderi de către populația locală. Documentele istorice din epoca medievală confirmă o prezență semnificativă a comunității evreiești; spre exemplu, domnitorul Roman I Mușat a emis, între 1391 și 1394, un decret prin care tinerii evrei din orașul Roman erau scutiți de serviciul militar prin plata unui impozit, fapt care subliniază importanța și numărul mare al acestora în societatea de la acea vreme.