Nivelul extrem de scăzut al Dunării a scos la iveală fundațiile uneia dintre cele mai impresionante construcții ale Imperiului Roman. Este vorba despre vestigiile Podului lui Constantin cel Mare, ridicat în urmă cu aproape 1.700 de ani la ordinul împăratului. Această structură masivă lega orașul roman Oescus, aflat în Bulgaria de astăzi, de Sucidava, situată în zona Corabia de pe teritoriul României, conform digi24.ro.
Deși reprezintă o realizare inginerească de o asemenea amploare, construcția a rămas mult mai puțin cunoscută publicului larg decât Podul lui Traian. Fundațiile vechiului pod au devenit vizibile în apropierea localității bulgărice Ghighen, cunoscută în Bulgaria ca Gigen. Arheologii de la Muzeul Regional de Istorie din Plevna au folosit drone pentru a fotografia și documenta vestigiile ieșite la suprafață. Specialiștii subliniază că nu este vorba despre o descoperire a unui pod necunoscut, ci despre o oportunitate rară de examinare directă, ruinele fiind deja știute de cercetători.
Imaginile au stârnit interes și în comunitățile locale din Corabia, însă până în prezent nu există o confirmare oficială că fundațiile fotografiate în Bulgaria pot fi zărite și de pe malul românesc. Capătul nordic al construcției se afla la Sucidava, în cartierul Celei, unde se găsesc vestigii ale portalului și ale infrastructurii de pe uscat. Urmele podului există atât pe cele două maluri, cât și sub albia Dunării.
Dimensiunile podului erau gigantice, cu o lungime totală estimată la aproximativ 2.437 de metri în literatura de specialitate. Dintre aceștia, circa 1.137 de metri traversau albia Dunării, în timp ce restul continua peste lunca întinsă din apropierea Sucidavei. Platforma avea o lățime de aproximativ 5,7 metri și putea urca la circa zece metri deasupra apei. Pe aici treceau soldați, vehicule, animale, provizii și echipamente militare, având un rol strategic uriaș.
Inaugurarea a avut loc în vara anului 328, studiile indicând drept dată probabilă ziua de 5 iulie 328. Podul a fost menționat de istoricul roman Sextus Aurelius Victor și de cronicari bizantini, iar prezența lui Constantin cel Mare a fost consemnată la Oescus în acea perioadă. Scopul principal al construcției era legat de campaniile împotriva goților și sarmaților, oferind armatelor posibilitatea de a traversa rapid fluviul și facilitând aprovizionarea trupelor la nord de frontieră, după ce Dunărea redevenise frontiera Imperiului.
În ciuda efortului uriaș de la construcție, podul ar fi rezistat mai puțin de 40 de ani, fiind distrus în mare parte în jurul anului 367. Cauzele exacte nu sunt cunoscute, dar la dispariția sa au contribuit conflictele de la frontieră, curenții puternici ai Dunării, viiturile, înghețurile și degradarea elementelor din lemn. În timp, amintirea sa a supraviețuit în poveștile localnicilor, care îl numeau „podul de aramă” din cauza credinței că picioarele construcției erau din metal.
Investigațiile moderne și istorice au scos la iveală numeroase detalii de-a lungul timpului. În 1893, arheologul Grigore Tocilescu a aflat de la pescari despre existența a șapte „vâltori”, iar în 1869 Cezar Bolliac menționase un pilon de piatră pe șenalul navigabil. Ulterior, cercetări cu sonare multibeam din 2017 au identificat 27 de posibile urme ale pilonilor pe fundul Dunării, pe o distanță de circa 820 de metri, în timp ce cercetările prin magnetometrie din toamna anului 2022 au indicat alte șapte anomalii pe uscat, aliniate cu portalul nordic de la Sucidava.
Apariția actuală a ruinelor vine însă cu un semnal de alarmă legat de seceta severă și căldura extremă din Europa. Nivelul Dunării la intrarea în România ajunsese în cursul verii la cea mai mică valoare din ultimii aproximativ 30 de ani. Odată ce nivelul apei va crește din nou, fundațiile observate în această perioadă vor ajunge din nou sub apele fluviului.