Duminica Floriilor se celebrează cu exact o săptămână înainte de Paște, marcând primul praznic împărătesc cu dată variabilă din calendarul bisericesc. Sărbătoarea evocă momentul în care Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulțime înainte de evenimentele dramatice ale Răstignirii.
Deși numele sărbătorii ar putea fi asociat, la nivel etimologic, cu zeița romană Flora și serbările Floralia din luna aprilie, perspectivele teologice oferă o altă explicație. Părintele Ioan-Florin Florescu, citat de Cancan, precizează că termenul este, de fapt, pluralul substantivului „floare”, apărând sub această formă în scrieri vechi precum „Cazania lui Varlaam” din 1643.
Documentele istorice atestă ritualuri complexe legate de această zi încă din perioada Bizanțului. În lucrarea „De cerimoniis”, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul menționa că oficialii primeau chiar din mâna sa ramuri de palmier sau alte flori de sezon. „Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» şi fiecare dintre ei primește, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon”, scria suveranul conform sursei citate.
În tradiția creștină, Intrarea în Ierusalim Îl prezintă pe Iisus călare pe un asin, înconjurat de apostoli. Evanghelia după Ioan relatează gestul mulțimii: „Iară a doua zi mulțimea mare care venise la sărbătoare, auzind că vine Iisus la Ierusalim, a luat stâlpări de finic și a ieșit spre întâmpinarea lui și striga: Osana, binecuvântat fie regele lui Israil care vine în numele Domnului”.
Această duminică deschide drumul către Săptămâna Patimilor, o perioadă marcată de semnificații profunde pentru fiecare zi:
Ramurile de salcie, folosite în bisericile din România în locul celor de finic, au devenit simbolul smereniei și al biruinței asupra morții. Prima atestare a utilizării salciei în spațiul românesc apare în Moliftelnicul de la Alba Iulia, în 1689. Credincioșii duc aceste ramuri la biserică pentru a fi sfințite de preoți cu aghiasmă după slujbă.
Tradiția populară recomandă o atenție deosebită pentru ramurile uscate din anii precedenți. Potrivit portalului doxologia.ro, acestea nu trebuie aruncate la deșeuri, ci arse sau îngropate pentru a rămâne în circuitul naturii. De asemenea, se subliniază importanța unui comportament decent în timpul împărțirii ramurilor sfințite, evitându-se aglomerația și bruscările, care contravin spiritului sărbătorii.