Diferența dintre simbolurile biblice și tradițiile locale de Florii își are rădăcinile în adaptarea religioasă la condițiile geografice, păstrând însă neschimbat mesajul spiritual al sărbătorii. Potrivit unei analize publicate de playtech.ro, în perioada biblică, ramurile de finic erau considerate un simbol universal al triumfului și al victoriei, fiind folosite în antichitate de egipteni și de lumea greco-romană pentru a onora învingătorii.
Atunci când Iisus a fost primit cu ramuri de finic la intrarea în Ierusalim, gestul mulțimii reprezenta recunoașterea sa ca monarh. Ulterior, creștinismul a transformat acest simbol într-unul al biruinței sufletului în fața morții. Primele mențiuni despre procesiunea cu ramuri datează din secolul al IV-lea, fiind consemnate în scrierile pelerinei Egeria, care descria ritualurile credincioșilor din acea epocă.
În România, absența finicului a dus la adoptarea salciei, o plantă extrem de răspândită care a căpătat valențe spirituale profunde. Salcia a fost aleasă pentru a reprezenta smerenia și renașterea, fiind printre primele plante care înmuguresc înainte de retragerea completă a iernii, devenind astfel un mesager al speranței. De asemenea, denumirea sa populară de „plângătoare” face trimitere la pocăința necesară înaintea marii sărbători a Paștelui.
Tradiția românească presupune sfințirea acestor ramuri în timpul slujbei de Florii, după care oamenii le păstrează în dreptul icoanelor ca semn al primirii lui Hristos în propria locuință. Gestul simbolizează deschiderea spirituală a fiecărui credincios și continuarea unei moșteniri religioase vechi de milenii.
Regulile bisericești și datinile populare prevăd un tratament special pentru aceste ramuri după ce se usucă. Deoarece sunt sfințite, acestea nu se aruncă la gunoi, ci se recomandă arderea sau îngroparea lor în sol. Acest proces de returnare către natură marchează finalul perioadei lor de binecuvântare și respectul pentru obiectele de cult.